Există o discrepanţă între evanghelii cu privire la momentul în care ni se spune că Isus (Iisus) l-a numit Petru, adică piatră sau stâncă, pe Simon, ucenicul Lui. În Ioan 1; 42 ni se spune că Isus (Iisus) l-a numit pe Simon cu numele Petru (Cephas sau Chifa), de origine aramaică, unde este Kepha, atunci când l-a întâlnit prima data. Faptul că Isus (Iisus) l-a numit pe Simon cu numele Petru este un argument că Isus (Iisus) a dorit să înfiinţeze o instituţie religioasă, care să se numească Biserică?

„Şi l-a dus la Isus (Iisus). Isus (Iisus) l-a privit şi i-a zis: <<Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa>>, (care, tălmăcit, însemnează Petru)” (Ioan 1; 42)

În evanghelia după Matei ni se relatează că Isus (Iisus) l-a numit pe Simon cu numele Petru mult mai târziu, atunci când, acesta din urmă, l-a recunoscut pe El ca Fiind Fiul lui Dumnezeu. Este ca şi cum Isus (Iisus) l-a numit pe Simon cu numele Petru tocmai pentru că acesta din urmă l-a recunoscut pe El ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Când l-a numit Isus (Iisus) pe Simon cu numele Petru, atunci când l-a văzut pentru prima dată sau când Simon l-a recunoscut pe El ca fiind Fiul lui Dumnezeu? Evangheliile nu concordă în această privinţă. Care dintre cele două versiuni este cea adevărată şi pare a fi mai aproape de adevărul istoric, cea din evanghelia după Matei sau cea din evanghelia după Ioan? Aşa cum am arătat în articolul intitulat „Piatra din capul unghiului este Isus (Iisus) şi nu Petru,” textul din Matei este cel mai probabil un adaus ulterior, ne autentic. Isus (Iisus) nu a spus niciodată că Petru este piatra pe care El îşi va zidi Biserica Sa. Isus (Iisus), cel mai probabil l-a numit pe Simon cu numele Petru ca să arate rolul lui important în Biserica din Roma şi în istoria Creştinismului, dar nu pentru a fundamenta o instituţie bisericească pe reputaţia şi pe numele lui. În Matei 4; 18, când îl întâlneşte pe Simon, pentru prima dată, spre deosebire de evanghelia după Ioan, Isus (Iisus) nu îl numeşte pe Simon cu numele Petru.

„Pe când trecea pe lângă marea Galileii, Isus (Iisus) a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru şi pe fratele său Andrei, care aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: <<Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni>>.” (Matei 4; 18-19)

 Matei ne spune că Simon, când scria el evanghelia sa, era cunoscut şi sub numele de Petru. După Matei este limpede că Isus (Iisus) nu l-a numit pe Simon cu numele Petru, atunci când l-a întâlnit prima dată. Dacă Simon a fost cunoscut cu acest nume, adică Petru, înainte de a se întâlni cu Isus (Iisus), aceasta ar însemna că Ioan nu este exact şi că nu Isus (Iisus) l-a numit pe Simon cu numele Petru. Deci cele două relatări, din Matei şi Ioan, nu sunt la fel, ceea ce aruncă o umbră în plus asupra textului din Matei 16; 18 şi ne dă dreptul să ne îndoim de autenticitatea sa.

„<<Dar voi,>> le-a zis El, <<cine ziceţi că sunt?>> Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu>>!” Isus (Iisus) a luat din nou cuvântul şi i-a zis: <<Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri>>.” (Matei 16; 15-19)

Desigur se poate presupune că Isus (Iisus) la numit Petru pe Simon înainte de întâmplările relatate în versetele de mai sus, poate tocmai atunci când l-a întâlnit, aşa cum ne spune Ioan. Cu toate acestea, numele de Petru nu înseamnă că acesta este ‚piatra’ pe care stă Biserica, ci înseamnă că Simon a fost o ‚piatră,’ un factor puternic în avansarea credinţei creştine în Roma. Petru a fost una dintre ‚pietre’ şi nu ‚Piatra’ de temelie, care este Isus (Iisus). Cu multă abilitate, instituţia bisericească în formare a folosit numele lui Petru, care provenea din cuvântul aramaic Kepha, în greceşte petra, care înseamnă piatră şi l-a transformat pe Petru în baza instituţiei bisericeşti romane, piatra de temelie a Bisericii instituţionale. Adică moştenirea lui Petru este de fapt moştenirea apostolică, care dă dreptul numai instituţiilor bisericeşti, care continuă această moştenire să fie considerate Biserică. Pe acest principiu, al moştenirii apostolice, al tradiţiei care s-a transmis de la Petru, stau toate Bisericile instituţionale, deoarece toate consideră că singura informaţie valabilă despre Isus (Iisus) şi singura interpretare corectă a învăţăturilor Lui, vine numai prin moştenirea apostolică a lui Petru.

Cu alte cuvinte, numai urmaşii lui Petru şi ai apostolilor ştiu ce a vrut Isus (Iisus) să ne spună, noi restul degeaba aven Duhul lui Cristos în noi, că nu putem să ştim nimic. Eu resping acest principiu, care este legat şi de canonizarea numai anumitor texte ale Bibliei. Ce au vrut ‚urmaşii’ apostolilor să canonizeze a şi fost canonizat şi ce nu au vrut ei a rămas pe afară. Mai mult, în virtutea aşa zisei lor autorităţi exclusive ‚urmaşii’ apostolilor au modificat şi texte ale Bibliei, aşa cum o avem canonizată. Toţi suntem urmaşii apostolilor, toţi aceia care sunt născuţi din nou, adică născuţi din Dumnezeu. Nu avem o autoritate, unul mai mare decât altul, doar Cristos are autoritate spirituală, pe care o manifestă prin Duhul Sfânt. Instituţia bisericească în formare a preluat monopolul asupra credinţei creştine, şi dreptul de a interpreta învăţăturile lui Isus (Iisus), după voia sa. Eu însă spun că trebuie să ne întoarcem la Isus (Iisus), deoarece el este ‚Piatra’ de la temelia Bisericii şi instituţia bisericească formată pe moştenirea lui Petru nu are nici un privilegiu, în raport cu oricare din noi, care suntem născuţi din nou. Urmaşii apostolilor nu sunt numai episcopii, mitropoliţii, preoţii sau pastorii, suntem fiecare din noi şi, din punct de vedere al autorităţii, nu are nimeni o autoritate pe care să nu o aibă şi ceilalţi. De aici nevoia de libertate în credinţă. Toţi avem dreptul să credem liber ceea ce credem, din punct de vedere spiritual şi avem dreptul să ne exprimăm liber credinţa. Acesta este un principiu, încălcat foarte mult în trecut şi în prezent, de către Bisericile instituţionale.   

Acest verset, de la „Şi Eu îţi spun ... „ care nu se regăseşte decât în una dintre cele patru evanghelii şi este, după părerea mea, o adăugire ulterioară, făcută ca să dea autoritate instituţiei bisericeşti în formare, adică Bisericii Romei este ‚temelia’ instituţiei bisericeşti în N.T. Un indiciu al adăugării târzii al acestui text şi deci al faptului că afirmaţia nu a fost făcută de Isus (Iisus) este şi prezentarea din evanghelia după Ioan în care Isus (Iisus) îl numeşte pe Simon cu numele de Petru, chiar atunci când îl întâlneşte şi nicidecum atunci când acesta îl recunoaşte ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Isus (Iisus) l-a numit probabil pe Simon şi Petru dar nu ca să îl stabilească ca ‚piatră’ de temelie a Bisericii Sale, ci pentru a îi arăta caracterul, de care a dat dovadă în misiunea sa. Petru a fost un om tare, „ca o piatră” şi a luptat pentru cauza lui Dumnezeu, în ciuda unor scăderi, pe care de altfel Isus (Iisus) le-a anticipat, cum ar fi lepădarea de El.

În orice caz Petru nu este Piatra pe care stă Biserica, această Piatră, din capul unghiului este Isus (Iisus). Este important de stabilit acest aspect deoarece ne ajută să stabilim că Isus (Iisus) nu a avut intenţia să fundamenteze pe pământ o instituţie, numită Biserică şi că această Biserică este o realitate spirituală şi nu instituţională. Isus (Iisus) nu a înfiinţat nici o instituţie bisericească cu numele de Biserică, aceasta este o invenţie umană şi pentru realizarea ei practică cineva a adăugat la textul evangheliei după Marcu, pe lângă cea ce se găseşte în toate cele patru evanghelii o completare, care să îl facă pe primul episcop al Bisericii din Roma, ‚piatra’ pe care stă Biserica, conferindu-i o autoritate, pe care Isus (Iisus) nu i-a dat-o. A fondat Isus (Iisus) Biserica pe apostolul Petru, cel mai oscilant şi impulsiv dintre apostoli sau pe Duhul Sfânt, adică pe Duhul lui Dumnezeu? Eu susţin că Biserica este fondată pe Duhul Sfânt şi nu pe autoritatea oamenilor, fie şi a apostolilor Petru sau Pavel. De aceea, oricine este umplut cu Duhul Sfânt are aceeaşi autoritate ca şi apostolii şi este, într-un sens larg un apostol, adică un trimis a lui Dumnezeu. Această nu ne dă, nici nouă şi nu le-a dat nici lor o autoritate specială. Numai ceea ce vine direct de la Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, are autoritate specială şi anume atunci când ni se spune „aşa vorbeşte Dumnezeu ... „ sau „glas de Dumnezeu, nu de om ... „ sau ceva asemănător. Desigur N.T. are autoritate specială, dar numai atunci când textele sale nu se contrazic între ele şi când nu deviază de la învăţătura clară a lui Isus (Iisus).

Trebuie să ţinem cont însă că şi textele N.T. sunt rodul prelucrării continue, pe parcursul a aproape 2000, de către instituţia bisericească. De exemplu, chiar şi în zilele noastre se fac traduceri după traduceri, care nu modifică esenţa dar umblă la formă. Textele adevărate ale N.T. care nu înşeală niciodată, sunt scrise în inima noastră de Dumnezeu. (Ieremia 32; 33) Dacă sunt şi prorocii false, acestea nu îi vor înşela pe cei Aleşi, care au primit de la Dumnezeu darul deosebirii duhurilor. Nu există copil autentic al lui Dumnezeu, care să nu aibă darul deosebirii duhurilor. (1Corinteni 12; 10) Numai aceia care nu au Duhul lui Cristos şi deci nu sunt ai Lui vor putea fi înşelaţi de o prorocie falsă. Isus (Iisus) este viu şi El îşi conduce direct Biserica Sa, prin Duhul Sfânt şi de aceea numai aceia care sunt conduşi, în mod personal, de Duhul Sfânt fac parte din Biserica Sa unică. Toţi ceilalţi Creştini fac parte din Bisericile instituţionale, ceea ce este cu totul altceva.

Isus (Iisus) a spus că acolo unde sunt doi sau trei, acolo este şi El. (Matei 18; 20) Atenţie însă că Isus (Iisus) nu a spus că în numele Lui trebuie să se înfiinţeze o instituţie numită Biserică, ci a spus că ori de câte ori şi oriunde, în orice loc pe pământ se adună două sau trei persoane acolo va fi şi El. Isus (Iisus) nu a spus că dacă două sau trei persoane se organizează şi se hotărăsc să ‚înfiinţeze’ o Biserică, acolo este Biserica. Aceasta se află acolo unde sunt adunate două sau trei persoane, în numele lui Isus (Iisus), dar numai atâta timp, cât ele sunt acolo, în numele Lui şi nu şi după aceea, în forma unei organizaţii religioase. Acestea din urmă pot fi folositoare, pentru socializarea sau apărarea Creştinilor, dar nu sunt Biserica lui Cristos şi în nici un caz nu trebuie confundată cu aceasta. Trebuie să recunoaştem organizaţiile religioase, inclusiv cele numite Biserică ca având funcţiile lor, dar trebuie să le departajăm clar de realitatea spirituală, care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Atunci când apare confuzia, viaţa spirituală a oamenilor este complet „întoarsă pe dos.” Atunci apar şi indivizi cu pretenţie de autoritate, atunci oamenii sunt învăţaţi tot felul de doctrine, care să justifice existenţa acelui grup de oameni ca şi o organizaţie religioasă, în mod ne justificat numită Biserică. Din cauza acestei confuzii între Biserică şi instituţiile bisericeşti mulţi Creştini îşi pierd reperul, adică pe Cristos. În loc să fie conduşi la El, în mod personal sunt învăţaţi ce trebuie să creadă de către oameni şi sunt învăţaţi să asculte de instituţiile bisericeşti, nu numai de Dumnezeu. Mulţi se împăunează cu autoritate religioasă, uzurpând o autoritate care aparţine numai lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se conecteze direct la Dumnezeu, aşa cum se racordează, de exemplu, la curentul electric şi nu să se lumineze doar cu lumânări sau lanterne cu baterie, oferite de instituţiile bisericeşti, sub formă de predici.  

Cu alte cuvinte, atâta vreme cât acele persoane sunt împreună, în acel loc, Isus (Iisus) va fi acolo şi El, bineînţeles că prin Duhul Sfânt. Când acele persoane se despart, Isus (Iisus) rămâne în interiorul fiinţelor fiecăruia dintre ele nu într-o structură organizatorică, numită Biserică. Încă un aspect interesant. În Ioan 21; 15, când după Înviere, Isus (Iisus) îl întâlneşte pe Simon pe malul mării Tiberiadei, El nu se adresează acestuia cu Petru, dar cu Simon fiul lui Iona. Isus (Iisus), în mod categoric, vedea în Petru un păstor al oilor Sale şi i-a transmis lui Petru această dorinţă a Sa, aşa cum rezultă din Ioan 21; 15-17, dar aceasta nu îl face pe Petru ‚piatra’ de temelie a Bisericii, ca şi instituţie bisericească, deoarece Isus (Iisus) i-a cerut să pască mieluşeii, oiţele şi oile Sale şi nu vre-o organizaţie religioasă. Tocmai această diferenţiere între cele trei categorii de oi ne arată faptul că Isus (Iisus) a avut în vedere indivizii, cu particularităţile lor şi nicidecum un sistem religios.

În orice caz, chiar dacă mi s-ar dovedi, fără putinţă de tăgadă, că totuşi Isus (Iisus) a spus cuvintele care se află în textul din Matei 16; 18, ceea ce desigur nu este cazul de a fi realizat doar în baza textelor N.T., totuşi nici chiar în acest mod nu rezultă că Petru stă la temelia Bisericii lui Dumnezeu, deci că Biserica este o instituţie, bazată pe moştenirea lui Petru. Isus (Iisus) ar fi avut în vedere, într-un asemenea caz, afirmaţia lui Petru, că El este Fiul lui Dumnezeu, făcută prin Duhul Sfânt şi nu persoana lui Petru care era foarte schimbător. Petru l-a dezamăgit pe Isus (Iisus), chiar şi cu ocazia răstignirii, când s-a lepădat de Isus (Iisus). Pe de altă parte, apostolul Pavel este acela care a conferit universalitate Creştinismului, deoarece el a dus evanghelia lui Isus (Iisus) la neamuri şi astfel a făcut ca învăţătura Lui să nu se transforme într-o ramură a iudaismului. În fond, Pavel a avut o extensie cu mult mai mare a activităţii lui spirituale faţă de Petru şi atunci de ce ar fi Petru şi nu Pavel, mai important pentru Biserica instituţională creştină? Cu toate acestea nici Petru şi nici Pavel nu sunt piatra de temelie a Bisericii, ci ‚Piatra’ de temelie este Isus (Iisus). Adică Isus (Iisus) îşi conduce direct Biserica Sa, prin cei care sunt ai Săi şi pe care îi ghidează direct prin Duhul Sfânt şi nu prin mijlocirea vre-unei organizaţii religioase sau instituţii bisericeşti. Nu există mijlocitor între om şi Dumnezeu, altul decât Duhul lui Cristos. Cine nu are Duhul lui Cristos, nu este al Lui şi îşi mai pierde şi timpul pe la aşa zise Biserici. Poate însă să ceară lui Dumnezeu să primească Duhul Său cel Sfânt şi atunci cel în cauză va vedea lumea altfel şi va înţelege credinţa creştină aşa cum trebuie. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este Biserica Duhului Sfânt.

Nu există nici un temei biblic pentru a menţine ideea că Isus (Iisus) a dorit să înfiinţeze o organizaţie sau instituţie numită Biserică şi adresele Lui către Bisericile din Apocalipsa lui Ioan se referă, în primul rând, la diferite perioade istorice din istoria Creştinismului. Instituţiile bisericeşti sunt o creaţie umană, în numele lui Dumnezeu şi Isus (Iisus) are mulţi copii în ele, dar El nu priveşte ca pe Biserica Sa unică nici o instituţie bisericească, ci pe toţi aceia care sunt ai Lui, indivizi şi nu instituţii. Biserica lui Dumnezeu este una, instituţiile bisericeşti sunt multe. Cristos are o Biserică care este formată din toţi cei Aleşi, din toate timpurile, indiferent de confesiunea creştină, în care aceştia au fost înscrişi şi indiferent dacă au fost înscrişi sau nu într-o confesiune creştină. Isus (Iisus) nu se uită la doctrina la care am aderat, ci se uită la inima noastră. Cu toate acestea, trebuie să fim atenţi ca doctrinele Bisericilor instituţionale să nu ne ducă în eroare, să nu ne facă intoleranţi şi judecători să nu ne facă mândrii şi să nu ne separe de Cristos, introducând instituţiile bisericeşti ca intermediar între noi şi El. Bisericile instituţionale abuzează de multe ori de rolul lor şi se amestecă în relaţia personală dintre noi şi Dumnezeu şi încearcă să ne facă să ascultăm mai mult de ele, decât de Dumnezeu. Bisericile instituţionale încearcă, în spatele unei forme de evlavie, să ne transforme în adepţii doctrinelor şi sistemelor lor religioase şi nu în adepţii Persoanei lui Cristos.